Coșul tău este gol acum!
Începutul
Anul 2022 a fost plin de încercări grele, dureri crunte, pierderi de suflete și o cădere în gol. Iar dacă de
primele eram conștientă, despre căderea în gol… în golul din interiorul meu, habar n-aveam că o am.
Cine eu? Femeie puternică, mamă iubitoare, soție devotată, prietenă de încredere, om ce nu avea lipsuri
majore în viața lui de zi cu zi… cum adică? Vorba expresiei ”are tot ce își dorește… ce mai vrea?”
Da.
Doar că uneori ni se dă ceea ce avem nevoie, ci nu ceea ce ne dorim. Iar ceea ce aveam eu nevoie în viața mea ”perfectă” în aparență era chiar ceea ce-mi lipsea, dar de care eu nu știam. Echilibru. Dozaj.
Întoarcere la sine. Iubire de mine și de viață.
Funcționam pe pilot automat, fără să respir, pentru tot din jur, nu și pentru mine. Căutam validarea în exterior și chiar dacă venea, nu era suficientă. De ce? Pentru că de la mine însămi nu avea cum să vină.
Eu, pentru mine, nu eram suficientă. Vrednică. Apreciată. Bună.
Nu mai aveam timp să mă ascult în
interior. Iar stima de sine nu mai exista. De fapt, recunosc, cred că de foarte mult timp nu m-am mai
întrebat ”dar eu ce simt? Ce vreau? Ce cred cu adevărat?” în mirajul că ceea ce fac pentru ceilalți este
suficient.
Doar că… nu a fost Și a venit o zi, în viața mea aparent fericită, când am clacat. Fără să știu. Depresie.
Serios? Ce e aia? Nu doare… deci nu există. Cine sunt eu? Om puternic încercat mult de viața de până la
45 de ani? Clar… nu!
Negarea a fost prima etapă.
Însă… ce faci când copilul tău Univers, începe să-și urle durerea, să îl auzi și să îl vezi raportat la cum ai devenit?
Cum ești dincolo de zâmbetul tatuat mental pe chip? Dincolo de mama de care are nevoie să crească frumos și armonios? Dincolo de ceea ce pretindeai a fi dar în realitate erai la polul opus? Ce faci?
Te blochezi.
Și începi să auzi altfel, mult mai puternic și cu rezonanță și să te cutremuri. Da, te sperii
crunt însă îi privești fața copilului și realizezi că, de fapt, te uiți în oglindă.
El doar oglindește durerea ta purtată. Iar el nu știe cum să o gestioneze, pentru că durerea îți aparține. El scoate doar strigătul de ajutor.
Să te simți, vezi, asculți.
Și atunci… recunoști.
Ai nevoie de ajutor!
