Care este visul tău?

Eu am avut un vis. Să scriu. De prin clasa a VI-a tot scriam orice, oriunde, oricând. Urmăream orice concurs de scriere, în ziare, la radio sau la întrunirile literare din centrele de cultură (nu exista social media atunci; nici telefoane mobile – vorba ceea – sunt veche). Dar știam atunci că asta este ceea ce îmi doresc să fac. Era parte din mine, mă mângâia oricând și mă ducea în cea mai minunată stare a mea pe care o întâlnisem până atunci.

Ulterior, eu la liceu cu profil de Real, nu aveam cum să scot Uman-ul din mine decât prin conjunctură. Mergeam la ”camine culturale” și ”case de cultură ”când era vreun eveniment legat de literatură, și am avut șansa să fiu tare agreată de directoarea adjunctă a liceului, pentru ca să am parte de ceva pagini în revista liceului și câteva intervenții în cadrul radioului liceului. Da, aveam radio în liceu și partea minunată era că scotea profesorii din clasă ”la fără 10 fix”.

Când a venit momentul să mă gândesc la ce facultate o să dau, clar ideea cu jurnalism la Timișoara a fost singura potrivită și dorită pentru mine. Nu și pentru ai mei părinti (detaliile legate de acest aspect le găsiți în carte). Și am ajuns la Politehnica București. Mecatronică, aparatură biomedicală, roboți industriali, ortopedie. Sună bine, nu? Doar că era anul 1997. Și pe atunci făceam 5 ani de facultate. Lucrurile se schimbă, evident.

Timpul a trecut, eu am terminat facultatea, iar la distanță de 3 ani de la terminarea acesteia, când mă întreținem și nu mai ascultam de ceea ce mi se impunea, ghiciți ce am făcut? M-am înscris la jurnalism, evident. În București, pentru că aici locuiam deja, la o facultate particulară, pentru că era necesar să și muncesc să mă întrețin. Doar că, povestea a durat câteva luni. Eram printre singurele trei persoane ce mergeau fizic la facultate, totul era pe CD-uri, examene rare, bife și grilă. Departe de ceea ce aveam eu nevoie. La mine nu era vorba de diplomă ci doar de a învăța. Nu mi s-a potrivit, la momentul respectiv, ca atare am abandonat.

Ulterior, m-am reîntors la a scrie în agendă. Nu știu cum e la voi, dar la mine în geantă nu există să nu am o agendă și ceva de scris. Mereu. Și tot scriam: gânduri de moment, poezii, scenarii. Și am descoperit partea aceasta de scenariu, care o perioadă bună de timp m-a ținut în lumea aceasta magică, potrivită mie. A ieșit și un film de scurtmetraj după un scenariu de-al meu, prin 2005. Descoperisem după aceea și @catchy, un loc unde adoram să fiu, participam la concursuri de scriere, devoram tot conținutul minunat, ce scotea încă din mine partea creativă. Tare bine era! Și făceam cadouri prietenilor mei, de zilele lor de naștere, o poveste despre ei. Așa cum mă inspirau ei atunci.

Într-o zi am uitat agenda plină de conținut de suflet într-un autobuz. Îmi aduc aminte și acum cât de tare am bocit pentru o lungă perioadă de timp. Mihai, iubitul meu (acum și soț) știe câte a îndurat.

După aceea…. a coborât cortina. Gata cu scrisul. Ce atâta scris în lumea în care trebuie să faci bani serioși să ajungi la standarde? Culmea, stabilite de tine însuți. Și a venit copilul. Primul și singurul și cel mai minunat din lume, așa cum aș vrea să cred că gândește orice mamă. Și am început să-i fac o căsuță de amintiri… scrise. Despre prima zi acasă în familie, despre primul dințișor, primul desen, prima zi de ziua copilului, etc… d-astea de mame ce-și adoră copilul și încearcă să nu-și uite, totuși, și visele proprii.